STATUL ROMÂN DECONTEAZĂ MEDICAMENTE CARE NU AJUNG NICIODATĂ LA BOLNAVI

Zilele trecute am citit îngrozită o investigaţie demarată, cel mai probabil, anterior implementării (defectuase) a cardului de sănătate.

M-am gândit să decupez informaţiile, eliminând denumirea medicamentelor incluse în programele naţionale de sănătate şi, cu ele, să vă stric cheful de decembrie.

(cardul ar fi trebuit să elimine acest neajuns, însă cardul nu funcţionează mereu – pentru medicamentele scumpe, cam 50 % din timp)

De ce? Pentru că traficul de medicamente este în floare în România (cică pentru limitarea traficului au implementat cardul).

Cât de facil e accesul la tratament pentru un pacient?

Puteţi comenta care a fost durata de timp până când aţi fost incluşi în Programul Naţional de Sănătate care se adresează bolii voastre, şi apoi facem o medie pe categoria de afecţiuni.

La mine s-a apropiat de 3 ani.

(dar, dacă nu intram pe Program, cred că aş fi fost nevoită să mă „pensionez” pe caz de boală – fog brain)

Dar oare de ce şomajul din România nu îi îngrijorează pe români, în general?

 

Ei, dar umilinţa nu se termină aici: după ce că statul te tratează ca pe un infractor care vrea să-i fure banii, simultan oferind pe tavă aceleaşi medicamente unor persoane care le vând pe internet, se găsesc unii reprezentanţi ai sistemului să te cadorisească şi cu alte boli fantastice.

Iar de aici, investigaţia lor devine… interesantă:

Păi, 3 % din populaţia României ştie că are Hepatită C. Putem presupune lejer că încă pe atât habar nu au că au. Chiar nu găseau oameni cărora să le facă „analize pentru hepatită cronică”? (mă gândesc aici la determinarea viremiei, nu a transaminazelor)

Şi pentru asta m-am bucurat că Avocatul Poporului a avut curaj să comenteze împotriva Dosarului Electronic de Sănătate:

Îmi pare rău că au fost şterse numeroase comentarii de pe paginile cu investigaţiile. Unul dintre ele sugera să nu ne imaginăm că sunt investigaţii pe bune, ci informaţii date la pont pentru a destabiliza o structură de trafic de medicamente în favoarea altora.

Cu asemenea mizerii aşternute pe tapet, nu pot decât să le urez patrioţilor care urlă numele ţării de parcă ar fi paradisul: fiţi pacienţi în România puţin, că vă săturaţi în doi timpi şi trei mişcări de „ţărişoara voastră dragă”.

Pot doar să vă urez să faceţi faţă cu brio gerului şi ninsorilor care se anunţă (am auzit că şi anul asta ne iau prin surprindere).

AJUTOR MATEMATIC NESPERAT PENTRU CRETINII PUŞI BINE

[Sună telefonul]

-       Bună! Ce ştii de pastila aprobată de ANM?

-       Bună! E... minunată. Orice persoană tratată cu ea trebuie să se abţină doi ani de la a face copii, ca animalele au făcut handicapaţi.

-       ... Super!

-       E un alt medicament perfuzabil, în reprize, care e super-mega-dar-imperfect. Oricum, blochează evoluţia bolii, îmbunătăţeşte gândirea...

-       Ăla n-a ieşit bine la preţ.

-       Dar se face de câteva ori... toată viaţa pacientului.

-       Cică nu rentează...

Mărturisesc că nu mai aveam de gând să scriu pe blog până după alegeri, când situaţia partidelor se stabiliza, când aveam iar un ministru pus pe economii de faţadă, care să numească un preşedinte CNAS care să blocheze cardul 3 zile din 5 lucrătoare.

Pentru că, totuşi, după atitudinea de scârbă arătată de români acum un an la adresa politicienilor de rahat neturcesc, am sesizat mici ajustări în bine.

Dar a venit acea zi în care am cedat curiozităţii şi am căutat pilula magică („aubagio program romania”), şi al şaselea rezultat era un raport de evaluare făcut de Agenţia Naţională a Medicamentului.

Ştiind că induce embriotoxicitate (e grav precum sună), voiam să văd cum a fost interpretată de cei ce veghează asupra siguranţei administrării medicamentelor la populaţie. Staţi liniştiţi, nu figurează în document nimic despre riscurile asupra viitorului patriei şi măsurile recomandate.

Însă, frumos defalcate, erau expuse calculele cu costurile. Uşor de citit, uşor de urmărit, m-am înarmat cu un calculator de mână şi am urmărit problema de matematică:

O pastilă ce se administrează zilnic costă 213,21 lei. Într-un an sunt 52 săptămâni a câte 7 zile, adică, 364 zile (e un calcul contabilicesc, mai apropiat de realitate decât estimarea săptămânilor din an cu 4 săptămâni pe lună, 12 luni pe an, când rezultă 48 săptămâni/an).

Aşadar, într-un an se consumă 77608,44 lei (213,21 lei/zi x 364 zile).

Bun, oportunitatea introducerii acestei terapii fără ace a fost evaluată prin comparare directă cu un injectabil care se administrează de 3 ori pe săptămână.

Injectabilul costă 383,18 lei/seringă, astfel costul săptămânal ajunge la 1149,54 lei. (Aşa apare în raportul ANM). Tot ei, cei de la ANM, au apreciat că un an are 52 săptămâni, deci costul anual al terapiei cu acest injectabil este 59776,08 lei (1149,54 lei/săptămână x 52 săptămâni).

Comparând, pastilele costă anual 77608,44 lei, iar injectabilul 59776,08 lei. Astfel, preţul anual al terapiei cu pastiluţe este cu 29,83 % mai ridicat decât tratamentul anual cu cel mai scump injectabil:

Dar, vai! Ce-mi văd ochii?

„costul anual al tratamentului (cu pastiluţe) este 20894,58 lei”. Nouă ne-au rezultat 77608,44 lei:

Ce înseamnă 20894,58 lei în pastile? Păi, 20894,58 lei:213.21 lei/pastilă = 98 pastile (adică tratamentul aferent a 98 zile). 98 zile dintr-un an.

Concluzia, apoteotică, ne îmbie la ne umple de spume şi ne face să ne blestemăm zilele, că trăim într-o ţară frumoasă, cu potenţial de bunăstare, dar coruptă până şi în bacteriile din carii:

Mai bine de 30 minute am tot încercat să refac calculele, că poate mi-a scăpat mie ceva. Dar nu avea ce. Fie că se înmulţesc zilele din an, fie că se înmulţesc săptămânile sau lunile, pastiluţa tot e mai scumpă decât injectabilul. Şi e o diferenţă de vreo 30 %, care nu poate să aducă NICIODATĂ o economie de 65 %, că nu am auzit să bage promoţii la medicamente în supermarketuri.

Din nou, cedez tentaţiei, şi caut să văd opinia ANM despre un perfuzabil cu rezultate remarcabile (chiar te dau pe spate). Bine, nu-i perfect, dar e top-of-the-top cu tot cu problemele secundare apărute.

Cel mai mişto e că nu se face lunar, ci în două reprize: la început, 5 perfuzii în zile consecutive, şi după un an, 3 perfuzii în zile consecutive. Apoi mai vedem...

Dar, bineînţeles, e nou şi scump. O doză costă 36855,25 lei şi se fac 8 perfuzii (5+3), deci costul pentru 2 ani ajunge la 294842 lei (147421 lei/an).

Şi pe ăsta l-au comparat cu perfuzabilul disponibil în România (ăla care induce atrofie cerebrală şi moarte – „mici" efecte secundare). Ce avem noi disponibil prin Program, ca cetăţeni-sclavi, costă 7615,78 lei/lună, deci preţul anual se ridică la 91389,36 lei.

Desigur, concluzia contabilicească este corectă, dar cea economică nu ar ignora faptul că medicamentul mai scump nu se mai administrează, pe când promoterul de atrofie cerebrală se dă lunar.

Şi, dacă estimăm costurile pentru 5 ani, rezultă că cel „scump” costă tot 294842 lei, iar „minunea” la care şi-aşa accesul este limitat (că nu toţi neurologii au auzit de linia a IIa) costă 456946,8 lei.

Comparându-le, pentru intervalul de 5 ani la care se consideră eficient medicamentul neeconomic, rezultă că cel neeconomic este 64,52 % din costul celui care atrofiază creiere.

Dacă găsiţi vreo dovadă că preţul pastilelor este, într-adevăr, mai mic, vă rog să îmi trimiteţi documentul, ca să emit o erată.

Dar tare mi-e frică că sunt doar calcule „bine făcute” pentru a scoate într-o lumină pozitivă un produs care, din păcate, la această oră, nu si-a putut demnostra superioritatea faţă de celălalte medicamente de linia I în nici un fel. Ba mai mult, prin prisma efectelor adverse raportate, este net inferior.

PASĂREA PHOENIX

...O luăm de la capăt

A trebuit să se întâmple o tragedie cauzată de starea naţiunii (ştiţi voi, oameni care nu-şi fac treaba) ca să se schimbe ceva, proporţional cu numărul victimelor: Guvernul şi-a dat demisia.

Situaţia nu s-a schimbat în bine, nu s-a schimbat în rău. Dar, s-a întâmplat ceva.

Cu speranţă în suflet şi lacrimi în ochi, unii probabil sperau să vină extratereştrii să facă ordine.

Au venit „tehnocraţii” în politică – oameni şcoliţi din faşă să fie politicieni, nu oameni cu meserie din care să poată trăi. Cu surle şi trâmbiţe, problema s-a fâsâit.

Puroiul a erupt iar.

Sunt repuse pe tapet veşnicele probleme: minore veşnic gravide, băbisme aplicate sugarilor diareici, TBC împrăştiat copiilor în săli de şcoală de către profesori, mizeria răspândită cu generozitate de femeile de serviciu care spală cu aceleaşi zoaie o clădire întreagă (de mai multe ori) etc.

„Las-o, bă, că merge aşa!”

La câtă meserie ştia, fostul ministru n-a avut nici măcar curiozitatea profesională de a ajunge la fundaţia dezinfectantelor homeopatice, apoi să demisioneze, DIN ONOARE. 

O mai ţinti un mandat în câţiva ani şi s-a gândit să nu agite apele prea mult.

Nimeni n-a punctat cât de interesante sunt motivele personale ale fostului şef CNAS, care a plecat taman înainte de a afla cum merge tratamentul Hepatitei C prin contracte cost-volum (bună întrebare, nu?).

Nici cu cardul de sănătate nu ne-am dumirit care-i treaba – e de bine, e de rău? Se blochează cam des, întreţinerea sistemului costă cam mult, în condiţiile în care naţionaliştii urlă că românii-s cei mai talentaţi la sisteme informatice.

Iar toţi repetenţii vor bugetele din care trebuie trataţi românii pe mână.

PS: de câteva luni de zile, în România nu a mai fost diagnosticat nici un pacient cu SM, de vreme ce numărul pacienţilor trataţi prin Program a rămas constant. Asemenea infecţiilor nosocomiale, „nu sunt probleme”?

MIZA PREVENŢIEI ESTE AFACEREA

De mult vor să facă coplata obligatorie.

Aţi răsufla uşuraţi dacă v-aş spune că obligatoria coplată va fi asigurată dintr-o asigurare tip RCA, nu?

Ei bine, la umbra falimentului Astra, se expunea public, într-una din cele mai importante instituţii din ţara asta, o prea-frumoasă şi autohtonă viitoare ţeapă. 

Îmi menţin părerea că este o ţeapă, întrucât intenţia pare nevinovată, dar consecinţele sunt criminale.

 Credeaţi că îi pasă cuiva de diagnosticul timpuriu sau prevenţia bolilor de nutriţie şi stil de viaţă prea leneş? 

Aţi căzut într-o mare capcană (ca unele marionete politice).

Dacă le păsa de populaţie, o educau încă din şcoală. Ei vor să combine materiile între ele în mai multe salate, dar elevii au probleme cu lucrurile de baza, precum citirea şi exerciţii (nu probleme) de matematică.

  

Sub masca unei preocupări masive faţă de pacient, în care pacientul este centrul sistemului sanitar (ce poetic!), nicidecum medicii sau (foarte absurd!!!) mecanismul politic al structurilor de stat implicate în asistenţa medicală, a fost prezentat „Contul de economii de sănătate (CES)”. 

Un fel de RCA al sănătăţii.

CES presupune că din Fondul Naţional de Asigurări Sociale de Sănătate (ăla cu banii pentru toate programele naţionale de sănătate – alea insuficient finanţate) se iau (cu japca) nişte procente, care se duc într-un cont special şi se strâng acolo, nominal pentru fiecare asigurat.

Ca să ce? 

Ca, în caz de îmbolnăvire, de necesiţi aspirina săracului, coplata (pe care vor s-o impună) să fie dată din CESul personal, nu din buzunarul/portofelul/cardul pacientului.

Adicatelea, FNUASS rămâne cu 90% din puţinul virat de la Buget, iar 10% intră în conturile unor asiguratori care apoi dispun, în funcţie de complianţa (adeziune a bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării sale de sănătate) asiguratului la programul lor nutriţional/de efort fizic/de efort intelectual/de orice vor ei, dacă ţi se rambursează coplata sau nu.

Sau, pot dispărea într-un scandal fumigen gen Astra sau FNI.

*Statul (adică, tot românii) va fi garantul asiguratorului de CES.

Fiind o asigurare care expiră la încetarea activităţii şi momentul pensionării, pe la vârsta de 70 ani (fix când bolile cronice lovesc tare pe supravieţuitorii sclavagiei române moderne), banii (devalorizaţi) sunt primiţi de asigurat, probabil să devină bani de înmormântare o bere prin cimitir.

PS: în viziunea celor care au ticluit CES, bolile cronice, oncologice, autoimune, metabolice sunt tratabile 100% prin metodele lor nutriţioniste. Deci, la ce mai avem nevoie de medicamente?

Dar cu politraumele cum e, dle dr?

OBECALP

„Odihna este foarte importantă în SM. De ce nu dormi?” m-a întrebat specialistul.

„Pentru că... nu ştiu sigur...” spun eu minţind cu neruşinare, ştiind perfect că grijile nu mă lasă să dorm.

„Iţi dau trimitere la psiholog!”

Ajung şi la psiholog. 

„Ai încercat să iei ceva ca să dormi?”

„Melatonină”. Nu o pastiluţă sau două, ci o liniuţă (da, e cu bătaie lungă). Şi a reuşit să mă adoarmă, până când mă trezeam în toiul nopţii şi gândeam iar multe chestii, deodată.

„Eu recomand pastiluţele din plante.”

„... ... ...”

„Ele funcţionează dacă te gandeşti că funcţionează.”

„Adică, sunt PLACEBO?”

„Da! Dacă le iei fără să crezi, n-o să dormi. Trebuie să te gândeşti că o să dormi dacă le iei.”

Preţul unei cutii de pastiluţe de-astea din plante care funcţionează prin credinţă este mult mai mare decât al hormonului ăla sintetic care poate fi cumpărat fără reţetă şi care mi-a demonstrat mie (sceptică prin natura meseriei) că funcţionează.

Daca un „remediu” funcţionează doar pentru că tu crezi că funcţionează, remediul tratează o boală adevarată sau una pe care crezi că o ai (imaginară)?

SNOBI-SM (pamflet)

LA MULŢI ANI!

2016 se anunţă un an la fel de plin de dezamăgiri, de stres, de frustrări, ca şi cei anteriori. Măcar avem exerciţiul lipsei de speranţă.

Ştiţi deja că autorităţile nu vă vor binele, iar minciunile sfruntate le vin mănuşă.

Încă am SM, dacă era vreun cititor în buruieni care se gândea că cicatricile dispar miraculos. 

Din păcate, prea des mi-a fost dat să observ sabotori ai pacienţilor, ce mint cu privire la minuni de-astea.

Din categoria „viaţa mea e minunată, iar a ta oricum nu contează” m-am inspirat pentru următorul pamflet:

  

Sunt o prinţesă care se uită cu ochi mari de picaciu pe pereţi jumătate de zi.

SM a dat sens vieţii mele: dacă acum un an nu aveam motive să îmi fac al 7-lea blog pe care să-l abandonez, acum am avut şi eu nişte nevrită optică.

Şi am devenit specialist autointitulat la toate (cea mai importantă e aprobarea mea!).

Ah, să scriu degeaba... Tot ce mi-am dorit toată viaţa...

Tratamentul mi-a fost oferit pe tavă, că doar sunt fatah lui tatah, nu ca alţii, să aştept la coadă, în ordine – eu fac ordinea!. Cine nu-l are pe tati, să-şi cumpere! Am optat pentru injecţii zilnice, ca să pot să-mi plâng mai mult de milă pe blog.
Chiar nu ştiu biologie sau chimie, mi se împleticeşte limba dacă văd cuvinte mai lungi de 10 litere (ex. leuconevraxita, demielinizare, metilprednisolon, dizabilitate, discriminare), dar tot sunt tupeistă şi dau sfaturi de nutriţie şi metabolism, pentru că mi-au spus părinţii mei că eu am dreptul la orice, ca o adevarată prinţesă. De fapt, mi-au luat şi o coroană de haur cu care să mă plimb prin casă. Să ştie vecinii care mă vede de la geam, să se înciudeze.

Ce fac eu toată ziua? Păi, mă trezesc pe la 10 dimi. După ce casc superficial, ca orice prinţesă, mă apuc să-mi anunţ fanii şi urmăritorii Fb că m-am trezit şi că mă gândesc la ei. Vă pup, fraierilor care nu-l aveţi pe tati ca tată.

Apoi, găsesc la repezeală 3 articole ingliş pe ideea care mi-a venit cât eram la toaletă, pe vas tron, iau fragmente de text din ele, le scriu ca din gura mea (normal!) şi clipesc din gene. Am făcut o treabă aşa de bună!

Cel mai dificil mi-a fost să filtrez comentariile critice, care sesizau că nu aveam ce căuta înaintea bolnavilor din 2010 pe lista DMT, dar am decis să le şterg, pentru că mă incomodau.

Pulitzer pentru blogging, here I come!